Obiceiuri

”Steagul cu Geavrele”

În partea de sud-vest a judeţului Dâmboviţa se situează comuna  Morteni. Comună formată din 4 catune cum spun localnicii, străbatută de apele râului Neajlov, în trecut comuna facea parte din fostul judeţ Valşca.

Comuna Morteni este o aşezare tipică de câmpie, cu ocupaţie dominantă agricultura, în care « noul » în arhitectură şi-a pus puternic amprenta. Obiceiurile, tradiţiile şi regulile de viată din  satului vechi le regasim astăzi în memoria orală a locuitorilor, care mândrii de comuna lor, relatează,uneori cu lux de amanunte, fapte de viată tradiţională la care au fost actanţi de-a lungul timpului ori întâmplări  devenite legendele locului  aflate de la « moşi lor ».

Fapt de cultură neîntrerupt, datat de locuitorii comunei cu « aşa s-a pomenit la noi » este Steagul cu geavrele, obicei  devenit astazi cel mai de seamă eveniment al comunei  ce marchează simbolic începutul fiecărui an.



În dimineaţa de 5 ianuarie  ceata de flăcăi se instalează în casa unei gazde. Stegarii, sunt flăcăi din sat ce se bucură de o anumită prestanţă faţă de comunitate. Pentru a fi acceptat stegar, trebuie să fi remarcat pentru serizitate, cinste, corectiudine, bună sănătate. Apoi, trebuie să te supui unor obligaţii, între care, cele mai importante sunt:  întrajutorarea, abstinenţa. Înţelegerea cu gazda asupra „închirierii” spaţiului care va fi ocupat pentru vreo trei zile de stegari, se făcea imediat după Sfântul Vasile. Tinerii care formau ceata stegarilor se apucau, cu aprobarea gazdei ( familie ai caror baieţi intraseră în ceată de-a lungul timpului, fosti cetaş acum maturi cu familie, gospodari de frunte ai satului )  să pregătească locul pentru împodobit steagul,  dând o mana de ajutor gazdei în gospodărie ; reparând ici colo, tăind lemne, scoţând apă din fântână etc.

Împodobirea steagului sau ”prăjinei”( lungă de 10- 12 metri, confecţionată din lemn de alun sau frasin), care este aşezată cu un capăt pe un spătar de scaun, celălalt pe un al doilea spătar, începe cu aşezarea unui mănunchi de busuioc şi o cruce la capătul prăjinii. Tot aici, se prind spre înfrumuseţare ciucuri şi cordeluţe viu colorate.  Din coşurile pline cu geavrele ( strânse de la fetele din sat parte cusute ori pastrate de  mamele ori bunicile lor special pentru steag, parte artizanale) , scot pe rând  cusaturile (batistele)  pe care încep să le înşire prinzând-le numai cu bete ţărăneşti. Din când în când, la invitaţia gazdei, mai iau câte o duşcă de ţuică fiartă,o gogoaşă caldă de post, un vin fiert să se incălzească . Uneori simbolic, se iau  la trântă prin zăpadă, aratându-şi fiecare puterile.

După încheierea confecţionării steagului, tinerii se strâng într-o odaie şi îşi aleg rolurile prin vot deschis pentru a umbla cu iordănitul: preotul, dascălul, casierul etc. A doua zi, se îmbracă în „uniformă”: pantaloni de culoare închisă, pulovere albe, de lână, ledungă şi centură din bete, căciuli de blană neagră. Poartă steagul la biserică unde vor asista la slujba de Bobotează. La terminarea slujbei, se îndreaptă către centrul comunei prin strigăte puternice de „hăp – hăp”. Ajunşi aici se întâlnesc cu celelalte cete de stegari (reprezentând fiecare  catunele aparţinând aceleaşi comune)  cete ce au trecut prin acelaş proces de organizare şi pregătire. În total, patru la număr.( Centru- Morteni, Băjenari, Branişte, Florica ) Începe acum o întrecere plină de forţă, virilitate între grupurile de tineri: care grup are steagul mai falnic, ridicat la verticală cu mare efort şi îndemânare, clătinându-l ameninţător în faţa grupurilor concurente.

Preotul sfinţeşte apele aflate în recipientele aduse de oameni. Sfinţeşte apoi poporul strâns laolaltă şi, în urmă, sfinţeşte steagurile. Însoţiţi de locuitori ai satelor cărora le aparţin, stegarii se îndreaptă către „acasă” la ei. La răspântii se întâlnesc cu vreo ceată „adversă”. Începe întrecerea între ei de înălţare a steagurilor cu zeci şi zeci de strigăte de susţinere din ambele părţi. Este o chestiune de onoare ca „satul nostru” să fie cel ce câştigă întrecerea: forţă, tehnică de ridicare, frumuseţea steagului sunt cele mai apreciate de săteni. Fetele „prinse” pe drumul de întoarcere sunt săltate de braţele tinerilor cât mai sus, în aceleaşi impresionante strigăte de „hăp-hăp”. Ajunşi în satele lor, cetaşii sunt aşteptaţi să intre cu geavrelele în curţile oamenilor, să-i colinde pentru sănătatea lor, a animalelor din bătătură, a recoltelor anului care abia a început. Primii colindaţi sunt sfinţii Ioni cunoscuţi de cetaşi. A doua zi, continuă şi cu iordănitul. (FOTO GEAVRELE din arhiva).

“Căluşul”

Obiceiul Căluşului reprezintă în contextul culturii noastre tradiţionale un fenomen străvechi, complex şi straniu, greu de explicat şi astăzi în privinţa provenienţei sale.

Practicat în  satele din partea de sud-vest a judeţului Dâmboviţa, Ulieşti (satele Jugureni şi Croitori), Odobeşti (satele: Ziduri, Brâncoveanu, Crovu), Corbii Mari (satele: Satul Nou, Obislavu, Vadu Stanchii, Ungureni), Răscăieţi, Vişina (satele: Glogoveanu, Fierbinţi), Şelaru, Petreşti (satul Greci), Căluşul,  este şi astăzi, un fenomen viu, care evoluează după legi naturale dictate de comunitatea în care se manifestă. Astăzi se practică permanent atât la Rusalii cât şi în duminica următoare când are loc Spargerea Căluşului  la Ziduri, Satul Nou, Jugureni.

Desprins din contextul mentalităţii vechi şi mult sărăcit de  rostul arhaic al credinţelor şi practicilor tradiţionale care l-au generat, Căluşul, a ajuns să fie considerat şi înţeles ca un  dans popular spectaculos şi reprezentativ pentru noi, români. Caluşul, este insă, un obicei precreştin, un   ceremonial, cu valenţe magice, realizat de un grup de tineri ”căluşari”, care are ca scop alungarea, duhului-boală al Ielelor(duhuri primejdioase întruchipate în fete tinere, care bântuie satele noaptea). Un caluşar trebuie să îndeplinească condiţii deosebite: seriozitate, talent remarcabil, fără defecte fizice sau slăbiciuni morale, conştiinţă de grup şi  credinţă în virtuţile jocului.



Timp de o săptămână, căluşarii merg din sat în sat, unde, însoţiţi lăutari, joacă căluşul ca să îi vindece pe cei bolnavi. Ritualul de tămăduire constă în executarea dansului specific căluşăresc în apropierea bolnavului.

Obiceiul ”Căluşul” a fost recunoscut ca tezaur al culturii imateriale, universale,fiind sub protecţie UNESCO.

Pentru locuitorii oraşelor şi consumatorii de spectacole folclorice scenice sau de televiziune, Căluşul a devenit numai un dans deosebit, faimos pentru strălucirea şi fastuozitatea costumelor, pentru agilitatea şi frenezia bărbaţilor prinşi în joc, ba chiar şi a copiilor căluşari.  În mai toate localităţile, obiceiul începe în satul de baştină, apoi continuă în satele vecine, câte pot cuprinde în ziua sau zilele practicării sale. Unele cete depăşesc limitele judeţului chiar, cum este exemplul celor de la Ziduri care merg şi la Bucureşti.

Astăzi, pe la case, în satele din sudul judeţului, de Rusalii, se aşteaptă Căluşul, cu porţile larg deschise pentru că, oamenii cred în puterea magica a ritualului. Căluşul, a migrat împreună cu populaţia rurală şi  în mediul citadin. În pieţe, în parcuri, uneori în târguri, căluşarii îşi desfăşoară dansul,  în faţa unui public format ad-hoc, care  urmăreşte cu admiraţie desfăşurarea  întregului dans ritualic. Nu de puţine ori,  femeie ce mai cred şi astăzi în forţele magice ale acestui ceremonial, fură de la brîul ”căluşarilor” fire  usturoi sau pelin, pe care le foloseasc la nevoie ca leacuri. Se pot observa,  deasemenea, mame, care îşi dau copiii spre a fi jucaţi în horă sau să fie culcaţi pe pământ şi săriţi de căluşari pentru a creşte sănătoşi.

La Spargerea Căluşului, locul de desfăşurare este la intersecţia principală a drumurilor satului unde se afla şi carciuma. Cârciumarii pentru a face vânzare, angajază şi ei lăutari şi cântăreţi care să distreze publicul înainte, în pauze, şi după desfăşurarea obiceiului, când toată suflarea se prindea în joc alături de căluşari.

Caluşul are şi astăzi resurse de vieţuire şi singura atitudine pe care trebuie s-o avem noi, cei preocupaţi şi pasionaţi de  fenomenele de cultură populară, este tezaurizarea, protejarea şi consumarea faptelor de cultură tradiţională în situ. (FOTO CALUŞ).



„Dragobetele”

Dragobetele sau Cap de Primăvară, reprezentare mitică a iubirii în spiritualitatea românească,  este sărbătorit în calendarul popular, cel mai adesea, pe 24 februarie. Ziua celebrării sale variază, însă, în funcţie de regiune, în intervalul 24 februarie -  1 martie.

Legenda povesteşte despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci şi lui Cupidon, al românilor, ce oficia în cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor. Tradiţia s-a extins treptat şi în rândul oamenilor, dând naştere unor obiceiuri specifice românilor din nordul Dunării.

În vechime, în ziua de Dragobete, fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi porneau spre pădure, pentru a culege ghiocei, viorele, pe care le aşezau la icoane şi le foloseau la diverse farmece de dragoste.

După aceea, fetele fugeau spre sat şi fiecare îşi lua după sine un băiat drag sufletului ei. Dacă băiatul o prindea, primea o sărutare ce simboliza pecetea dragostei dintre ei, logodna fiind una simbolică, însă, de cele mai multe ori, ducea la căsătorie.

Se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului mai ales de febră şi că Dragobetele îi ajuta pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.

Fiu al Babei Dochia, Dragobetele însemna  pentru omul arhaic începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.

„Tudoriţa”  sau  „Paştele cailor”

Este un obicei al comunităţii bulgare din municipiul Târgovişte, practicat şi astăzi, prin care omul celebrează relaţia cu acest animal, calul, la muncile agricole. Are loc la începutul lunii martie, când natura revine la viaţă, şi e o sărbătoare de recunoştinţă faţă de ajutorul nepreţuit pe care animalul îl oferă, stăpânului său. “