Valori ale satului tradițional

“Între ce este şi ce a fost mintea noastră trebuie să se întindă mereu punţi de lumină.” Ovidiu Densuşianu

Cultura şi civilizaţia tradiţională reprezintă paşaportul cu care noi românii ne legitimăm în faţa lumii. În contextul integrării europene patrimoniul cultural identitar este o carte de vizită pe care multe din ţările lumii moderne au pierdut-o.



Satul tradiţional, în care-şi trăieşte viaţa de zi cu zi omul, este un spaţiu compus din mai multe învelişuri, straturi, marcat de ritualuri şi despărţit de praguri magice. Dacă privim pe orizontală,lumea satului are centru şi margini îndepărtate, care pe ariile lor se întrepătrund, creând zone faste şi nefaste.



Aspecte din satul actual



Privind lumea satului pe verticală vom constata că, spaţiul care este mai aproape de cer, este  central şi mai benefic, în timp ce zona inferioară, spaţiul de jos este mai întunecat, malefic chiar. Simbolic putem spune că în centrul satului se află Biserica( locul cel mai înalt, cel mai benefic al aşezării) .





Valori  patrimoniale  ale arhitecturii de cult



Locuinţa

Dâmboviţa  păstrează astăzi un mare număr de locuinţe tradiţionale.  Cele mai multe nu sunt mai vechi de sfârşitul secolului al-XIX lea şi au o  arhitectură specifică  întregii arii subcarpatice.

Pe partea de vest se simţ influenţele muscelene, pe cea de răsărit, cele prahovene, iar  în satele din nord există şi influenţe din zona Ardealului.
-          Locuinţă Malul cu Flori



-          Locuinţă Cojasca 



Interiorul  locuinţei

Ca orice obiect ieşit din mâna unui meşter ţăran, casa şi dependinţele sale sunt împodobite cu dublu scop: de a place ochiului şi sufletului şi de fi apărate prin simbolurile care sunt utilizate la înfrumuseţare.

Centrul locuinţei ţărăneşti este marcat de soba cu cuptor şi horn, în care focul deţine puterea,forţa magică. Deschiderile casei (uşile, ferestrele ) sunt protejate cu ştergare cusute “in cruciuliţe” iar pe peretele de răsărit se află icoana  protectoarea casei.


interior locuinta Bezdead

Anexele gospodăreşti

Alături de locuinţă amplasarea clădirilor anexe în cadrul gospodăriei nu este niciodată întâmplătoare. După reguli şi experienţe străvechi, ţăranii  ţin cont  la construirea “acareturilor” de o serie de factori: supravegherea animalelor şi a locurilor de depozitare, însorirea şi circulaţia curenţilor de aer, evitarea incendiilor, evacuarea gunoiului de grajd pentru fertilizarea solului, totul în aşa fel, încât gospodăria să funcţioneze corect şi eficient.



Poarta

O „carte de vizită” ce poate spune multe despre stăpânul gospodăriei pe care o păzeşte, poarta oferă un câmp important de manifestare a imaginaţiei şi talentului meşterilor populari fiind şi un simbol al trecerii din spaţiul privat, apărat şi cunoscut al curţii către lumea din afară, supusă răului.

În judeţul Dâmboviţa există două zone în care porţile au devenit o adevărată „marcă” a locului: comuna Tătărani din valea Dâmboviţei şi împrejurimile sale, şi zona de munte a văii Ialomiţei, cu satele Runcu  Pietroşiţa, Moroeni sau Buciumeni.


Poartă cu ancadrament de piatră, la gospodăria Diaconescu din Runcu

Fântâni

A săpa o fântână este un gest cu profunde semnificaţii pentru români.

Cel mai adesea, fântânile sunt însoţite de semnul crucii, fie  sub forma unei cruci de piatră, a unei troiţe din lemn sau a unei capele pictate, destinate rugăciunii.

Însoţirea are un dublu înţeles: crucea păzeşte acea cale de comunicare cu adâncul, bântuit de duhuri rele, care este puţul fântânii, iar fântâna răsplăteşte pe cel ce se opreşte să se închine şi să se roage la semnul sfânt cu binecuvântata cană de apă rece.



 Troiţe

Marcând atât fizic cât şi spiritual peisajul satelor troiţele au în Dâmboviţa o bogată şi veche tradiţie.

De o uimitoare diversitate de forme, ce îmbină simboluri străvechi cu motivele artei creştine, troiţele din Dâmboviţa sunt, în general, construite din lemn şi adăpostite în mici edificii decorate.

Locul de ridicare a troiţelor este, în general, legat de motivaţia ridicării lor: păzirea unui loc „rău” - o revărsare de torent, o alunecare de teren, o pădure întunecoasă;  a unui loc nesigur – o răscruce de drumuri; a unui loc „blestemat” - unde a avut loc o moarte violentă. Dar troiţele pot fi ridicate şi pentru comemorarea eroilor sau a unor evenimente din viaţa comunităţii sau, în ultimii ani, pentru invocarea protecţiei divine asupra unei gospodării sau familii.



Arta populară dâmboviţeană

Arta populară, reprezintă mărturia  vie a  culturii tradiţionale,  în care ţăranul şi-a pus toata abilitatea, priceperea şi dragostea de frumos.

Lumea satului a creat obiecte necesare traiului, transformându-le, nu de puţine ori, în obiecte de artă cu interpretări şi simboluri, despre lume, natură şi legile acesteia, despre viaţă şi moarte.

Arta textilă , arta ceramicii, arta lemnului, arta religioasă  propun o altă imagine a ţăranului din aceste locuri, reprezentând portretul unui artist popular, care cu pricepere, meşteşug şi credinţă, a ştiut să-şi făurească în mod unic şi armonios viaţa.



Cultura materială

Până la apariţia produselor industriale trebuinţele oamenilor privind îmbrăcămintea şi încălţămintea, inventarul casnic şi mijloacele de transport au fost împlinite de către meşteşugarii ţărani.

Din vremuri străvechi meşterul popular lucra pentru gospodăria ţărănească ulcioare, căni,străchini, oale,linguri, putineie, blidare, furci de tors, tipare de caş ori ştergare,scoarţe, cergi, păretare, covoare, velinţe, pentru a servii treburilor casei ori înfrumuseţării odăilor.

La valoarea utilitară a obiectelor ei au adăugat remarcabile valori artistice exprimate prin forme elegant proporţionate, desen şi colorit armonios, deosebite realizări de artă decorativă.



Cultura spirituală

Mediul rural şi urban deţine un bogat tezaur de cultură spirituală,  materializat şi astăzi prin practicarea "după datină", a obiceiurilor, ceremonialelor şi ritualelor, expresii ale modului de a fi, de a se manifesta şi de a gândii al oamenilor locului.

Participarea  comunităţii la momentele importante din viaţa omului, naşterea, căsătoria şi moartea, dă acestor momente o conotaţie socială şi culturală accentuându-le frumuseţea.



Sărbători

Din multitudinea de sărbători şi obiceiuri dâmboviţene, câteva se păstrează în forme arhaice sau uşor modificate.

Ziua de 1 Martie, Mărţişorul, după calendarul vechi, era considerată ca începutul unui Nou An, sarbatoarea venirii primaverii.

De Mucenici, se aprind focuri  pentru alungarea şerpilor, iar oamenii sar peste focuri în scop purificator.

Sărbătoarea Sfântul Gheorghe a pătruns puternic în spiritualitatea dâmboviţeană, întrucât, acum se eliberează căldura pământului. Sătenii bat   pământul cu ciomagul pentru a grăbi eliberarea căldurii; se opreşte păstoritul în livezile pentru fâneţe, iar vitele sunt mânate la munte

Sânzienele - sărbătoare romană - debutează la strânsul grâului( 24 iunie). Cu acest prilej grupuri de fete, mergeau în lanurile de grâu conduse fiind de Drăgaica. Fetele culegeau spice de grâu şi flori de sânziene din care împleteau o cunună purtată de aceasta. Aruncate peste casă sau agăţate la streaşina casei cununile de sânziene aveau puteri magice, vindecătoare .

De Sfântul Dumitru se fac focurile lui Sumedru. Practică ritualică  cu  caracter funerar. Rădacinile acestui obicei sunt precreştine si se regăsesc în celebrarea morţii şi renaşterii, prin incinerare. Focul are aici rol purificator si regenerator. Cenusa, carbunii aprinsi si alte resturi din rugul funerar sunt luate de săteni pentru a fertiliza grădinile şi livezile.

Dintre sărbătorile de iarnă amintim că la Sfântul Andrei se pune grâu într-un vas,  pentru a estima posibila recoltă de cereale, ori bogăţia anului ce va veni.

De la Crăciun până la Sfântul Ion vin colindătorii.   Se colindă în această perioadă cu capra, ursul, pluguşorul, sorcova, iar în noaptea de Anul Nou se merge cu Vasilca.

Rapsozi

Balada şi doina, alături de alte genuri ale cântecului bătrânesc, care au cunoscut o maximă înflorire în secolele XVI – XIX, sunt prezente şi astăzi în peisajul muzical dâmboviţean.

În tematică predomină subiectele vitejeşti (Miu Copiu, Corbea), haiducii (Radu lu Aghel), subiecte cu caracter senzaţional (Chira Chiralina, Ghiţă Cătănuţă).

Rapsozii  îşi acompaniază adesea cântarea la instrumente de suflat (fluier, caval, cimpoi) pe care şi le construiesc singuri, spre deosebire de lăutari, care folosesc instrumente cu coarde (vioară şi ţambal).

Rapsozi cunoscuţi ai judeţului sunt: Elena Ciobanu (Morteni), Radu Vasile (Valea Lungă), Toma Maria (Băleni), Constantin Ivaşcu (Găeşti), Vică Mihai (Gemenea), Tudor Ion Păturică (Produleşti).



Costumul popular

Costumul de Dâmboviţa ocupă un loc de seamă în ansamblul portului popular românesc. Piesele costumului popular erau confecţionate în casă, ansamblul fiind bine definit prin componenţa sa, respectiv cămaşă cu altiţă, ie cu poale separat, ştergar sau maramă, fotă, brâu, bete, scurteică, zeghe, pieptar, cojoc, colţuni, opinci şi pantofi.

Marama, obiect decorativ din componenţa costumului popular, era ţesută din fibre subţiri de bumbac sau mătase naturală. Zone reprezentative pentru frumuseţea portului sunt comunele: Moţăieni, Bezdead, Pietroşiţa, Tătărani, Râu Alb.

Costumul nu mai este purtat decât rareori: de bătrâni, la ceremonii speciale, sau de tineri, la manifestările folclorice. Cel mai frumos costum popular este păstrat de obicei, în lada de zestre, pentru a fi purtat pe "drumul cel din urmă".